Multumesc pentru amintiri

Roman nominalizat la Romantic Novel of the Year 2009.

Cum poţi cunoaşte un om dacă nu l-ai întâlnit niciodată? Joyce Conway primeşte o transfuzie de sânge şi este copleşită de un sentiment de déjà-vu, care o face să simtă că trăieşte viaţa altcuiva. Joyce e convinsă că şi-a pierdut minţile… până când pleacă într-o călătorie uluitoare.
Viaţa cuiva ar putea depinde de tine chiar în acest moment. Iată argumentul care, într-o bună zi, îl convinge pe Justin Hitchcock să doneze sânge. Când primeşte un coşuleţ cu brioşe şi un bilet de mulţumire, bărbatul e sigur că cineva îi joacă o festă. Dar, cum cadourile continuă să vină, Justin e hotărât să dezlege misterul…
Emoţionant şi amuzant, romanul Mulţumesc pentru amintiri este povestea de iubire a doi străini aflaţi într-un moment de cumpănă.

Cecelia Ahern a debutat la vârsta de 21 de ani cu romanul P.S. Te iubesc, care a înregistrat o uimitoare popularitate și un imens succes de vânzări, fiind tradus în peste 40 de țări și ecranizat de studiourile Warner Bros, cu Hilary Swank și Gerald Butler în rolurile principale.
În limba română, la Editura Allfa, au fost publicate romanele: P.S. Te iubesc, Suflete pereche, Prietenul nevăzut, Mulțumesc pentru amintiri, Dispăruți fără urmă, Cadoul și Cartea viitorului.

Închide ochii şi priveşte în întuneric. Acesta era sfatul tatălui meu pe vremea când eram copil şi nu puteam să adorm. Sigur, n-ar vrea să-i urmez sfatul acum, dar nu-mi pasă, mi-am pus în gând să fac aşa. Privesc întunericul nesfârşit care se întinde îndărătul pleoapelor mele închise. Deşi sunt întinsă pe jos, simt că sunt în cel mai înalt punct în care m-aş putea afla; mă ţin de o stea pe cerul nopţii pendulând deasupra unui gol negru şi rece.

Arunc o ultimă privire degetelor mele care ţin strâns steaua luminoasă şi mă desprind. Cad, mă prăbuşesc, apoi plutesc, apoi iarăşi cad, aştept să ating tărâmul vieţii mele. Acum ştiu, aşa cum ştiam şi când eram mică şi mă luptam cu somnul, că dincolo de ecranul subţire al pleoapelor închise se află culoarea. Mă tachinează, provocându-mă să deschid ochii, să-mi piară somnul. Sclipiri de roşu şi arămiu, galben şi alb îmi colorează întunericul.

Refuz să deschid ochii. Mă răzvrătesc şi strâng pleoapele mai tare, pentru a bloca orice fir de lumină, care nu ar face altceva decât să-ţi distragă atenţia şi să te ţină treaz – un semn că acolo este viaţă…